Mi-am zis ca daca primul autobuz care opreste in statie va fi unul care ma va duce la el, inseamna ca exista o sansa pentru noi doi. Batea vantul, haos cu claxoane . Eu, intr-o margine de refugiu imi muscam buza si tineam pumnii stransi in buzunare. Ghici ce masina a venit? Ghici ce numar din trei cifre avea? Fix cel care ma lasa in fata casei lui. Normal ca m-am urcat, nu aveam cum sa ratez ocazia, parca ni se decidea viitorul in secunda aia. Parca destinul zicea "nu fi fraiera, ce alte dovezi vrei? Uite! se mai poate! ". Am gasit si scaun liber, incredibil sau nu, si am inceput sa-mi aranjez in minte toate cuvintele. Daca "ia-ma inapoi" va fi la inceputul sau la sfarsitul conversatiei. Si, da... aveam emotii si imi inchipuiam scena: hainele lui, cand o sa zambeasca, cand o sa ne luam in brate si o sa incepem sa radem.
Normal ca am uitat sa cobor la statia la care trebuia. Am ajuns la dracu', la capatul liniei. Daca as fi fost genul care sa injure, ala ar fi fost momentul in care as fi aratat de ce sunt in stare. Dar nu, eu am oftat. Oare era alt semn?
Si acum stau si incerc sa-mi explic de ce eu, care sunt capabila de a-mi imagina imposibilul, imi alimentez speranta?
Ma intreb, acum ca am scris asta, chiar nu mai e nicio sansa?
1 comment:
draga mea,
cred ca memorabilele cuvinte nu vor inceta sa ne fascineze:
http://blog.joacadeamine.ro/2009/01/06/o-minciuna-repetata-indeajuns-este-un-adevar/
asta e ofranda mea :)
Post a Comment