Audiom-a prins controlorul azi in autobuz. nu aveam bilet.am scapat fara amenda, dar m-a dat jos din masina la prima statie si am luat-o cu pasi marunti inspre casa. pe drum, am vazut cel mai galben copac vreodata. de dinainte sa stiu sa vorbesc,m-am indragostit de ideea de copaci galbeni si perfecti.imi aduc aminte ca, intr-un an, ma intorceam cu ai mei cu masina, de la munte, dupa un weekend care se vroia placut si avea rolul imposibil de a ne apropia. tata apasase in sfarsit pe acceleratie, ajungand pe un drum lung si drept. de-o parte si de alta a asfaltului, erau copaci inalti ( mie-mi pareau ca atingeau norii), batuti de toamna. treceam de fapt printr-un fel de tunel galben si obsesiv, aproape infinit. imi parea ideal, cel mai potrivit loc in care m-as fi putut opri sa imi dau voie sa ma simt vulnerabila, mica in fata hipnozei galbene. a fost prima data cand mi-am zis "aici mi-ar placea sa mor". imi lipisem nasul de geam si zambetul de buze si noi goneam in continuare inspre orasul nostru haotic si prafuit si tunelul galben se risipea in spatele nostru. atunci, am vazut pe marginea dreapta a drumului, un grup de femei triste, ce faceau cu mana masinilor ce le ignorau, totusi, nu semanau cu autostopistii. ele mi-au aruncat un pahar cu apa rece in fata fata si m-au trezit. ele m-au facut sa constientizez ca tunelul ce-mi parea magic si ma mistuia cu frunzele lui de culoarea focului de tabara, era de fapt o padure in care soferii isi potoleau cu corpurile lor murdare (ingalbenite poate doar de tutunul pe care atunci il detestam) cele mai bolnave fantezii trupesti, cu o simpla deschidere atat de curea, cat si de portofel. m-a trecut un fior amar, mi s-a facut pielea de gaina si mi-am grabit pasul spre casa, imaginandu-mi alt loc perfect.
