Românesc, firesc

Cândva în primăvara lui 2013 am găsit un concurs de eseuri cu temă dată: scrie despre ce e românesc pentru tine. Mereu mi-au plăcut subiectele  fixe, de când scriam compuneri în generală, așa că a apărut textul ăsta fără prea multe retușuri, lucru care nu mi se întâmplă prea des. L-am trimis redacției Carevasăzică și nu după mult timp am aflat că am câștigat concursul de eseuri și povestioara mea o să fie printată. Au trecut luni bune de atunci, doar că încă e printre puținele texte de-ale mele care-mi plac așa cum sunt, nu-mi vine să mă încrunt când îl recitesc. E textul care mi-a făcut bunicile să plângă și să fie mândre de mine în același timp. Și, cel mai important, e un text care urlă "eu": nostalgic, cu prea multe detalii, glumițe pe alocuri și destul de incoerent.

M-am născut în București și sunt, cum ar zice tata ‘copil crescut printre betoane’. De 21 de ani stau în același bloc cu 10 etaje, în sectorul unde e primar un domn cu nume de personaj de film polițist. Tot universul meu a gravitat în jurul cartierului. Aici avem de toate: non-stopuri, multe farmacii, saloane de înfrumusețare, amanet și jocuri de noroc. Noi n-avem blocuri vopsite în culori turbate, ci doar haite de maidanezi cu aceeași caracteristică. Pe vremuri, vizavi era o crâșmă pentru drojdierii din zonă, cu plante artificiale, furnir pe pereți și mușama înflorată pe mese și berea se servea în halbe cu model de fagure în relief. De ceva timp, a fost înlocuită cu un restaurant cu specific italienesc, că asta se cere acum. Mie-mi plăcea când la ghereta din stația de autobuz vindeau cico colorat cu care bunica mă ‘cinstea’ în ziua de pensie, fără să știe mama, preocupată de istoricul non-igienic al paharelor de sticlă pe care le refoloseau.

Parcul e aproape, îi știu toate aleile pe de rost și mulți dintre pomii în care m-am cățărat aveau nume date de mine. Știu și unde se joacă copiii, și unde joacă moșuleții table și unde se pupă cuplurile. M-am jucat ‘fața’ pe lângă scările de la crematoriu, pe care-l credeam bântuit și am dat ture cu rolele și am căzut până mi-am zdrelit genunchii. Vara, miroase constant a grătar și babele stau la soare pe marginea lacului în costume de baie lălâi și decolorate. Piața e în spatele blocului. De acolo, tata ia pătrunjel în loc de leuștean, mama gustă zece tipuri de telemea până să cumpere o bucată dintr-una și tot de acolo îi cumpăr de ziua ei buchețele de flori de câmp, că alea-i plac, și mereu mă tocmesc cu țiganca să-mi pună mai mulți maci și mai puține garofițe, dar niciodată nu negociez prețul, că sunt fraieră și mi-e rușine. Grădinița e pe o stradă de printre blocuri, cu o biserică catolică în curte și o boltă de trandafiri de dulceață pe sub care ne alergam când ne jucam de-a Sailor Moon. La vreo zece minute e și școala, lângă care încă mai există un chioșc la care vând țigări la bucată și dau gume pe post de rest. Și liceul puteam să-l fac vizavi, dar m-am gândit că mi-ar fi cam greu să chiulesc fără să mă vadă vecinii și să mă pârască maică-mii. Avem și biserica lângă, la care lumea se îngrămădește să ia aghiazmă de Bobotează. Cel mai frumos e de Înviere, când tot cartierul iese ori pe balcoane, ori se strânge sub nucul bătrân din fața bisericii și totul e luminat și mă simt mică din nou. Până când momentul e întererupt de un telefon cu coloana sonoră din The Godfather pe post de ton de apel. Avem personajele noastre: nebuna de cartier, cu păr galben sau vopsit cu violet de gențiană, homeless-ii care dorm lângă centrala termică sau cerșetorul pitic și bărbos de la metrou. Când eram mică, rar ieșeam din cartier. Cel mai des cu mama, la sfârșit de săptămână, luam ‘expresul’ verde care ne ducea în centru și mergeam la târguri de carte sau căscam gura ori în Magazinul Victoria, ori pe Lipscani când voia să cumpere metraje. Dacă mergeam mai departe, luam metroul și mereu treceam pe sub bara metalică a taxatoarelor, fără să validez vreo călătorie.

Acum 3 ani am plecat la facultate și am călătorit cu bilet cu tot la 3000 km depărtare. Mă întorc în toate vacanțele în țara asta ‘frumoasă, dar locuită’. Îmi place să zbor noaptea, ca să văd Bucureștiul luminat cu toate cartierele lui forfotind, iar în fiecare cartier știu că există cel puțin câte-un univers de-ăsta exact ca al meu. În el știu locuri unde îmi place să citesc, petreceri din grădini ascunse și bănci pe care mi-am scrijelit cândva numele. În el încă o găsesc pe bunica într-un apartament cu pereți colorați, icoane și o candelă mereu aprinsă și sifoane puse la rece în frigider, care mă așteaptă cu chifteluțe, sărățele și prăjitură Albă ca Zăpada, că ‘doar o nepoată are’. Găsesc orice, cel mai important părți din mine care au rămas acolo unde trebuie. Românesc e să văd folie de aluminiu pusă în geam vara, geamuri spălate în prealabil cu ziar și nu cu cârpe; ziare, care se strâng și ele cu sființenie la fel ca pungile de plastic, căci cine știe când ai nevoie de ele. Românesc e să nu am bani exacți și să mi se zică ‘lasă, domnișoară, aduceți dumneavoastră când o fi’. Românesc e că orice taximetrist e cel puțin filosof și că poți merge cu lunile cu autobuzul fără bilet. Românesc e sunetul camioanelor din care se descarcă vara pepenii de Dăbuleni care după ajung spintecați pe trotuare. Românesc e să intri în vorbă cu străini la coadă, uniți fiind doar de nemulțumiri mutuale. Românesc e să înjuri cu patos implicând tot familionul, dar și să-ți faci cruce din tramvai în fața bisericilor. Românesc e cântecul de ‘fiare vechi’ de printre blocuri îmbinat cu vândutul de ‘șosete Nike, Adidas, șase la o sutăăă’ din față de la Unirea. Românesc e cum îndoim vinul cu apă minerală și cum credem că suntem buni la toate, dar în special să facem haz de necaz. Românesc e prezentul, deși tot american e visul. Românesc e sistemul cu care îmi ordonez gândurile de la cele mai intime la cele care doresc moartea caprei vecinului. Românesc e să iubesc cu te iubesc rotit pe limbă. Românesc e universul meu de povești pe care nu am cum să-l traduc sau să-l mut în altă parte oricât aș încerca.

A apărut aici: http://carevasazica.com/numarul-6/