Se pare ca aceasta e cea mai mare,arzatoare frustrare a fiintei umane:ca nu poate zbura.Invidia il macina pana la autodistrugere atunci cand vede cum plutesc pescarusii,lipsiti de griji,de parca cerul ar fi regatul lor infinit si azuriu.Unii(spre exemplu,legendarii Dedal si Icar)si-au curmat viata incercand sa aiba aripi...Totusi,si oamenii pot simti aceeasi senzatie eliberatoare sau, ma rog ,macar una asemanatoare:cand isi saruta persoana iubita in mijlocul bulevardului arhi-populat si cred ca sunt numai ei doi,singuri...atunci starea aceea de dulce beatitudine si libertate incantatoare ii acapareaza si ii urca pe cel mai inalt nor(cum era?!nimbus,cummulus...?)
....in concluzie:nu regret ca sunt om si nu pescarus...il am pe el...el e aripa mea...
Cati sunteti voi
Cine sunt eu
- imlikeheroin
- un semn de punctuatie expresiv. al intrebarii, in mod evident.
3 comments:
Omul, la fel ca Dedal si Icar, este o legenda...Cine poate spune ca Omul exista?Este mentionat in vreo cronica?dovada istorica?neah....Omul este prea important pentru asta, prea mandru ca sa se noteze el singur in cronici sau dovezi. Nimeni nu zike : "Omul exista"...asta pentru ca suntem specia dominanta, cica.
Am visat o data ca zburam...Prinsesem aripi si cineva m-a aruncat in vazduh...apoi m-a prins iarasi si m-a aruncat din nou...m-a facut sa visez cand eram pe nori ("dar m-am speriat si m-am ascuns intr-o sticla de vin"), visam ca pasesc pe pamant...si de ce oare atunci imi doream sa fiu iarasi printre ei?printre "Specia dominanta"...nu voiam sa fiu singurul "sburator"...voiam sa cobor din castelul meu din nori si sa-mi gasesc perechea in padure...dar cand am ajuns acolo, Cerul parea din nou tentant...si iarasi am fost la El...si din nou am vrut sa cobor...dupa astfel nenumarate promenade, am realizat ca locul meu nu este nici aici, nici acolo...este acolo unde inima mea se afla...peste tot...si ce daca iubesc norii?si ce daca ii iubesc pe oameni? si ce daca iubesc marea? si ce daca iubesc muntele? pot sa iubesc cat vreau,nimeni nu-mi va taia aripile si nici nu-mi va lua pasii de pe tzarana.
sarumana,andrei!:*
si kt d bine e sa ai acea aripa..si sa t poti ascunde sub ea.. sa'ti simti sufletul invelit intr'o caldura pe care o uitasesi, bandajat pentru vremuri mai bune..
sa strangi cat poti de mult acea aripa fragila si invincibila la piept si zbori sus, sus de tot, unde nu mai simti mirosul durerii, al amintirilor, al oamenilor..
sa ajungi acolo unde esti doar tu, pana si norii sunt prejos de tine, unde esti incalzit de cea mai suava patura: dragostea.
Post a Comment